Vad multi oameni care-si duc viata de la o zi la alta. Fiecare zi e o lupta pentru supravietuire. Painea de pe masa poate lipsi azi. Medicamentul care-i tine pe linia de plutire e scump, poate prea scump. Unii reusesc sa invinga, sa-si schimbe cursul vietii. Ajutati de mintea lor, de imprejurari, de prieteni, de conjucturi favorabile. Altora, carora toate le-au mers din plin, viata li se schimba brusc in mod negativ. Si nu le trebuie mult sa cedeze.
In timpul crizei imobiliare am asistat la sinucideri rasunatoare. Ale unor miliardari care si-au luat viata pentru ca pur si simplu au pierdut bani. Ai lor au ai altora. Oameni slabi, parerea mea. Sinuciderea e lasitatea suprema. In majoritatea cazurilor, atentie mare, nu spun in toate cazurile. Dar in astfel de cazuri, cand e vorba de niste bani, fie ei si multi, poate de vreo 2-3 de ani de parnaie pentru smenuri, e lasitate. Mai ales cand nu-i vorba numai de tine, ci si de ai tai. E egoism. Dragostea si altruismul ar trebui sa fie mai puternice.
Cei invatati cu greul sint mult mai solizi. Duc mult mai mult. Au sanse sa iasa la liman, si fiecare dimineata o privesc ca pe un tarm indepartat, demult dorit, demult visat, pe o corabie ce pana atunci a plutit prin furtuna. Exista si cei la care apare blazarea, trairea rectilinie si uniforma prin noroi si lipsuri. Putinul devine un mod de viata, lipsa de pretentii devine obisnuinta, absenta visarii e la ordinea zilei. Nu-si permit sa viseze pentru a nu fi dezamagiti. Si o noua dezamagire poate fi prea mult.
Eu optez pentru lupta in orice conditii, consider viata bunul cel mai de pret. Dar va pun acum o intrebare ce poate parea simpla. Dar e extrem de grea, parerea mea:
Daca ai avea de ales, ai vrea o viata buna, plina de orice iti doresti dar scurta, ori o viata lunga si, sa spunem, mai “chinuita”.
Eu as opta pentru varianta doi. Avand in buzunar speranta, increderea in mine si increderea in cei dragi mie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu