iluzia momentului

Stau in fata cafelei. Nu o postura privilegiata, dar mai bine pozitionat decat lingura ce sta rezemata de muchie si inecata pana la brau in lichidul maroniu. Nu beau cafea si nici nu ghicesc. Doar stau asa, pur si simplu, ascultand incruntat rasete dezacordate, ce ascund Prfounda Nepasare.

Ridic lenes privirea si o lipesc tampeste de monitor: litere mici, cifre, imagini, oameni cu nume ciudate care rad de alti oameni cu nume ciudate, intr-un ciclu de o culoare neobisnuita. Oameni care nu ar putea trai fara degetul aratator. Inchid ochii fiindca ma apuca sila. ['Obosila' ma apasa chiar mai tare decat oboseala].

[Sunt copil, si duc in spate un brat de vitze de vie uscate. Bunica face paine. Eu trebuie sa pregatesc cuptorul. Sunt hipnotizat de caldura si flacarile lui, si parca simt ca-mi pedepsesc greselile apropiindu-ma curajos de el. Le ard, pur si simplu. Nu miros a cafea...]
Gandul asta ma trezeste; si mirosul cafelei. Oamenii cu nume ciudate se injura in continuare. Nici macar nu se cunosc, dar se injura intr-un duel al creativitatii obscene.

Dau pe gat o sorbitura din lichidul cafeniu. Las capul intr-o parte in speranta ca, dincolo de monitor, am sa vad un curcubeu. Acolo insa nu e decat automatul de cafea, in 3 culori. Inchid ochii sa prind curcubeul, insa e atat de senin acum, incat trebuie invoc ploaia care sa-mi aduca curcubeul. Nu sunt atat de puternic.

Suna telefonul si imi dau seama ca nu au mai ramas pe lume decat eu si oamenii cu nume ciudate. O cana de cafea si un curcubeu in asteptare. Momentul acesta si iluzia ca va ramane aici pentru totdeauna.